Azi am avut câteva minute libere şi mi-am adus aminte de afinităţile noastre elective :) E prima dată când revizitez acest loc de întâlnire de atunci, din 2010. Comme le temps passe! Ecou?

Viziune autumnală

Arcuri planate de lăstuni
hărţuiesc prometeic
această dimineaţă somnoroasă
de toamnă;
uite cum agaţă aburul pământului
şi îl rotesc în fuioare de ceaţă
care se ţuguie
între rărunchii metalici ai pământului
şi cheagurile vinete ale cerului –
ca în Vedere din Toledo al lui El Greco!

Lăstunii ne ghicesc repede viitorul
în ochii de furtună
ai dimineţii trezite fără soare
şi apoi le sufocă încruntarea
împăturind brusc-blând
răsuflarea gotică a pământului,
rechemată-n genuni.

În zborul lor planat,
lăstunii destramă dimineaţa
care s-ar încăpăţâna altfel
să ţină-mpreună ziua şi noaptea,
fără să îi pese că viaţa
ar rămâne încleiată în somn.
În lipsa soarelui,
lăstunii amestecă aerul
şi îl dilată într-un spaţiu respirabil,
căci, cu zborul lor magic,
închid pământul şi se opintesc cu cerul...

Ce poate fi mai frumos
decât zborul planat al lăstunilor,
într-o dimineaţă de toamnă?

Poet în cautare de "Madeleines"

Candoarea şi bucuria de viaţă a copiilor sunt printre obsesiile mele poetice. Am început să adun azi senzaţii care să îmi evoce propria mea copilărie şi aş vrea să vă rog să contribuiţi şi voi cu amintirile voastre, dacă vreţi, la acest mic experiment care, sper, va avea o finalitate lirică.

Prin urmare, iată ce am strâns deocamdată din senzaţiile care mi-au bucurat copilăria:
- răceala apei pe faţă, dimineaţa, înainte să merg la grădiniţă;
- făceam cu mâna avioanelor;
- când mă trezeam din somn, după-amiaza, deschideam doar puţin ochii şi vedeam "fulgi de lumină" pe care încercam să îi prind închizând pe neaşteptate pleoapele;
- orice haină cu nasturii desfăcuţi devenea o pelerină de prinţ;
- înfigeam, ca mulţi alţi copii, beţe în pământ, convins fiind că se vor prinde până a doua zi şi, aşa, voi avea propriul copac;
- orice captură vie (de obicei, fluturi, iar, mai târziu, într-o toamnă magică, piţigoi şi raci) era o comoară;
- bucuria primei zăpezi (uau!);

Bonus: ieşind din mall azi, am văzut o fetiţă care dirija plină de patos şi cu ochii încălziţi de bucurie o fântână arteziană!

M-aş bucura să continuaţi voi lista. La final, voi încerca să recompun o lume pentru toate senzaţiile pe care le vom strânge. Sper numai să nu viziteze vreun psihanalist blogul!

Eat Pray Love

Mult timp nu m-am îndoit că încrederea în oamenii din jurul meu şi bucuria spontană a apropierii de un seamăn sunt importante pentru a îmi menţine vitalitatea. Creierul uman a evoluat cu o vocaţie gregară (mă gândesc la un studiu al lui Reader şi Laland, pe care l-am citit ca student, care arăta că mărimea grupului social explică o parte importantă din creşterea în volum a creierului la primate), aşa că sunt conştient că toţi dezvoltăm astfel de convingeri. Foarte probabil, această nevoie de împărtăşire sufletească creşte în adolescenţă, când, zic tot oamenii de (neuro)ştiinţă, abilităţile cognitive sunt deja comparabile cu ale adultului, dar autoreglarea emoţională e deficitară şi, din acest motiv, adolescenţii îşi asumă mai multe riscuri decât adulţii.

Nu fac excepţie pentru că îmi dau seama că în adolescenţă am început să preţuiesc apropierea faţă de cei din afara familiei. Totuşi, este încrederea în oameni şi, prin extensie, capacitatea noastră de a iubi un risc social pe care, după ce depăşim adolescenţa, ar trebui să învăţăm să îl controlăm? Şi atunci de ce unii „oameni mari” (în mai mult de un sens), chiar şi la capătul unei vieţi încercate, au accentuat că e important să rişti? M-a marcat o frază pe care am citit-o acum câţiva ani într-un interviu al Zoei Dumitescu-Buşulenga, devenită maica Benedicta de la Putna: „să deschidem o fereastră largă spre o lume care să ne înţeleagă şi să înceapă să ne iubească!” Se pot adăuga multe alte exemple: ideea lui Rilke despre iubirea rezervată fiecăruia dintre noi, a cărei putere şi binecuvântare sunt aşa de mari încât le poţi explora fără să le dai de capăt sau, într-un alt registru, fixaţia lui Arşavir Acterian şi, prin el, şi a mea, pentru mirare ca emoţie socială fundamentală. De ce aceşti oameni inteligenţi, vizionari şi cu o experienţă de viaţă care pe alţii i-ar fi putut răpune au ales să nu îşi păzească punţile pe care cei din jur le puteau ajunge în suflet? Este încăpăţânare sau o simplă trăsătură emoţională care îi face pe unii mai capabili să rămână deschişi şi să iubească indiferent de mediu? Sau e bine să înveţi să îţi asumi numai riscuri sociale controlate, cum ar zice psihologii? O minimă experienţă socială ne-ar spune că astfel de riscuri controlate nu există. Şi atunci?!

Am început să scriu acest text după ce am răsfoit ieri una din cărţile mele de căpătâi, „Scrisori către un tânăr poet”, în care Rilke îl sfătuieşte pe tânărul Franz Kappus să îşi lămurească atitudinea faţă de oameni. Cum, în ultima vreme, propriile mele convingeri despre deschiderea compasului meu sufletesc faţă de oameni au fost provocate, mi s-a părut un subiect important pentru a îl explora în scris şi, mai ales, a afla gândurile voastre legate de acesta.

Câteva nuanţe: în primul rând, cred că nu serveşte să ştii că oamenii sunt diferiţi şi să consideri că a avea o atitudine generală faţă de aceştia este deci limitată şi primitivă. Ştim toţi că sunt zile în care, mai solari fiind, ne deschidem uşor şi că, oricum, dacă ne-am asuma numai riscuri controlate, ar fi raţional să stăm în expectativă un timp nedeterminat înainte să ne apropiem de cineva. Numai tensiunea unor experienţe importante de viaţă poate developa fidel caracterul unui „candidat” la apropierea noastră, ceea ce înseamnă că fie îi pândim atent viaţa până când ne lămurim, fie îl împingem în dileme. Nici o variantă nu mi se pare verosimilă pentru un om cu chemarea apropierii. Nu rămâne decât să dezvolţi o atitudine faţă de oameni care să fie proporţională cu nevoia socială a fiecăruia dintre noi sau, specie care mă interesează mai mult, cu ceea ce fiecare credem că are rost dintr-un punct de vedere – emoţional, moral, creştin etc. A doua nuanţă: mă interesează deschiderea sufletească nedisimulată, genul de privire în interior care i-ar da cuiva poza fidelă a ceea ce simţi şi crezi. Să fie această capacitate retard sau geniu în distribuţia inteligenţei emoţionale? Sunt oamenii cu o astfel de deschidere sufletească adolescenţi întârziaţi sau înţelepţi precoce?

Am tendinţa să cred că menţinerea deschiderii sufleteşti faţă de semeni, a capacităţii de apropiere faţă de un alt om este o virtute. Cum am zis, dacă iei în serios controlul riscurilor sociale pe care ţi le asumi, ori îţi pierzi spontaneitatea, aşteptând să faci observaţii cruciale asupra celuilalt, ori îl tratezi pe celălalt, din start, ca pe un experiment personal, ceea ce mi se pare arogant şi imoral. Atitudinea faţă de oameni de care vorbeşte Rilke are doi poli clari – te deschizi sau nu – şi mi se pare că gradele intermediare au o funcţie simbolică, minoră, care există doar pentru a ne salva aparenţa de „raţionalitate” în faţa cenzurii conştiente. Să nu uităm că stimulii sociali declanşează răspunsuri emoţionale intense, multe automate, iar, în furtuna limbică pe care o trezeşte cineva care „ne place”, luăm, de obicei, decizii categorice. În sumar, mi se pare că este necesar să îţi dezvolţi o atitudine faţă de oameni, care, dacă ne gândim la martiri şi oameni pe cât de încercaţi, pe atât de generoşi, are mai mult legătură cu sensibilitatea limbică şi caracterul decât cu experienţa de viaţă. Cred că această atitudine faţă de oameni este o parte din „vasta solitudine interioară” a lui Rilke sau autonomia de care vorbea Constantin Noica, când spunea: „Cine reuşeşte să se elibereze de impunerile speciei, ale statului şi societăţii devine un individ. Altfel face parte din statistica umană.”

Nu există experţi în măsurarea riscurilor pe care ni le asumăm când ne apropiem de cineva, caracterologi, există doar oameni care cred ca merită să se apropie de ceilalţi şi îşi asumă riscurile considerabile ale acestei apropieri. Din proprie experienţă, simt că de acest compas emoţional şi social depind în mare măsură creativitatea şi realizarea mea personală. Sigur, dacă îmi asum o atitudine deschisă faţă de cei din jur, trebuie să fiu pregătit să mi-o apăr la fel de categoric cum mi-am asumat-o. Dacă cineva nu este puternic şi costurile situaţiilor în care s-a expus unor oameni nesinceri îl/o covârşesc, acea persoană devine prizonier în purgatoriul dintre lumină şi umbră: un om care ar vrea să se apropie de cei din jur, dar îi e frică. Fie că e vorba de conversaţie, prietenie sau iubire, singurul lucru la care mă îndemn e: curaj!

The actuality and irrelevance of scientific information and Sisyphus

I have a neighbour, in an office and lab near me, who is retiring. That's an interesting process to observe. One part of this process is clearing off with the past accretions that accumulated on the shelves and boxes. I have seen her having difficulties with that, and hesitating, and getting emotional with it. As a result, I thought that I might experiment with that process myself - and today I opened one box, from one corner of my office, a box full of articles. The intention was to clear that space - throw away what is not relevant, and keep the still relevant stuff. I recognised many of the papers, reflecting a particular period of work, reviews, primary data papers - most stretching along (almost) a decade, between '88 and '97.

All of it went to the bin, and the operation took less than 1 hour. I find this rather sobering. Quickly skimming through them you realise that the data was outdated - first, in terms of techniques, then in terms of the concepts put forward. And I remember how excited and interested I was with some of them; how extensively I used other reviews for writing this or that. In the end I kept about 6 or 7 reviews, mostly for historical reasons.

It might sound trite and banal to write about how time-sensitive scientific information is, but for a moment I was really struck by the absurdity of all this scientific process. It's very much like the Sisyphus myth - take the stone, carry it up with some effort and suffering, and then see it disappear. Or another image is that of a ghost town – sometime ago alive and populated, full of energy and laughter, shopping malls and bazaars, people shouting and fighting for attention, others moving stealthily in the shadows, wheeling and dealing. And then all this circus moved, bit by bit, leaving behind fewer and fewer people, until nobody was left, and all these buildings, papers, figures and reviews are hanging out there, lifeless, most of them in ruins, insignificant and only few of them as signs of previous glory.

And I think the issues here, and I am returning now to Sisyphus, at least in Camus’ interpretation, is one of meaning. Sisyphus work is absurd because is meaningless in the wider perspective, although it might carry a lot of meaning, as well as sweat, when it takes place. The absurd comes, for Camus, from the incongruence between the hope for meaning of Sisyphus and the existence of the universe that does not care. Is then, from this perspective, the whole of the science an absurd enterprise – the dedication and the hopes of the workers, attempting to give it meaning, when the reality, whatever that means, simply is beyond any kind of meaning-fullness. And from here, the next step is that science is just simply a social construct – the desperate attempts of the scientists to give meaning to their activities is simply directed to their peers, to their society. It is them they want to convince about the meaningfulness of their activities; while they are probably completely blind to the cool distance and indifference of reality, or nature.

Camus solution, the existentialist solution, is that Sisyphus could find meaning, and escape the absurdity of his existence, by simply accepting what he’s doing, at face value, and applying himself to the task in hand, without searching or hoping for a larger frame of reference.

What would that mean for science? Well, just do what needs to be done, immerse and stay with the topic, be yourself let be driven by it, and don’t search for big images and big impact. There is no real one, the impact is only in a big circus, that always moves. And it also means that it would be good not to write that much, as all these straw houses will remain behind, in a derelict and sorry state. Write if you need, but only big things, large constructions that have several pillars to keep them up for a longer period of time.

Affinites electives

(from Monica):

Elective affinities (EA): before choosing a specific topic of conversation, we should define the terms (EA) to be sure that we understand and talk about the same thing…

Elective = possibility which is freely chosen; Affinity = mutual complementarity or mutual recognition of something loved…So combined, the words refer to choosing what could be assigned as mutual between two people…

L’humain est imprévisible dans son évolution puisqu’il n’a pas d’identité définitive, stable. Tout est affaire de rencontre et d’occasion. Il n’y a pas d’identité figée mais des dispositions multiples favorisées par telle ou telle rencontre.  « A chaque fois que l’on parle d’amour, c’est avec des jamais et des toujours - Viens, je te fais le serment qu’avant toi il n’y avait pas d’avant… »

Si chaque nature est d’abord attirée par elle-même et essaie toujours de recomposer un tout quand on sépare ses parties, chaque nature entretient aussi des rapports avec les autres « substances ». Il y a celles qui s’attirent spontanément et de manière irrépressible mais il y a aussi celles qui se rebutent et qu’aucun contact rapproché ne peut unir.

Dans l’expression « affinité élective» apparaît à la fois l’idée d’attirance irrépressible et de préférence sélective…mais aussi, choisie !

….Et dans un sens plus large et selon Max Weber, l’affinité élective est le processus par lequel deux formes culturelles – religieuses, intellectuelles, politiques ou économiques – entrent, à partir de certaines analogies significatives, parentés intimes ou affinités de sens, dans un rapport d’attraction et influence réciproques, choix mutuel, convergence active et renforcement mutuel….

..Large panel de sujets de conversations…

Par contre, si tout ceci vous semble à côté de la plaque par rapport à la réelle intention de ce lieu de discussion, pas de problème, je m’adapterai !

PS. Il y a le tableau de Magritte intitulé « Affinités électives » mais là, j’ai un peu du mal à comprendre complètement cet intitulé, par rapport à la signification de cette expression et par rapport à ce qui est présenté dans ce tableau…Vous en pensez quoi vous ? Pourquoi s’agit-il d’« affinités électives » dans ce tableau ?

Technicalities

This is myself, invinting to add and contribute to the blog, as a different author, and which what I would like to do for you. For that, I needed to add an e-mail address, then a message was sent to that e-mail address, with an invitation to join the blog, then when I replied to the invitation, I was asked to sign in from a Google account (as I am using Google engines and templates, etc; if you don't have one such account, it is very easy to get one). And when I entered into my Google account I was greeted by a screen from where I was invited to write a new post - which is this one!

Please note that there is a difference between posting a comment to a Post initiated by somebody, and it is different if you want to start a new "topic" - that is a new post.

I am new to this (as I presume you are), so we can work it out as it comes and as it develops.