Mult timp nu m-am îndoit că încrederea în oamenii din jurul meu şi bucuria spontană a apropierii de un seamăn sunt importante pentru a îmi menţine vitalitatea. Creierul uman a evoluat cu o vocaţie gregară (mă gândesc la un studiu al lui Reader şi Laland, pe care l-am citit ca student, care arăta că mărimea grupului social explică o parte importantă din creşterea în volum a creierului la primate), aşa că sunt conştient că toţi dezvoltăm astfel de convingeri. Foarte probabil, această nevoie de împărtăşire sufletească creşte în adolescenţă, când, zic tot oamenii de (neuro)ştiinţă, abilităţile cognitive sunt deja comparabile cu ale adultului, dar autoreglarea emoţională e deficitară şi, din acest motiv, adolescenţii îşi asumă mai multe riscuri decât adulţii.
Nu fac excepţie pentru că îmi dau seama că în adolescenţă am început să preţuiesc apropierea faţă de cei din afara familiei. Totuşi, este încrederea în oameni şi, prin extensie, capacitatea noastră de a iubi un risc social pe care, după ce depăşim adolescenţa, ar trebui să învăţăm să îl controlăm? Şi atunci de ce unii „oameni mari” (în mai mult de un sens), chiar şi la capătul unei vieţi încercate, au accentuat că e important să rişti? M-a marcat o frază pe care am citit-o acum câţiva ani într-un interviu al Zoei Dumitescu-Buşulenga, devenită maica Benedicta de la Putna: „să deschidem o fereastră largă spre o lume care să ne înţeleagă şi să înceapă să ne iubească!” Se pot adăuga multe alte exemple: ideea lui Rilke despre iubirea rezervată fiecăruia dintre noi, a cărei putere şi binecuvântare sunt aşa de mari încât le poţi explora fără să le dai de capăt sau, într-un alt registru, fixaţia lui Arşavir Acterian şi, prin el, şi a mea, pentru mirare ca emoţie socială fundamentală. De ce aceşti oameni inteligenţi, vizionari şi cu o experienţă de viaţă care pe alţii i-ar fi putut răpune au ales să nu îşi păzească punţile pe care cei din jur le puteau ajunge în suflet? Este încăpăţânare sau o simplă trăsătură emoţională care îi face pe unii mai capabili să rămână deschişi şi să iubească indiferent de mediu? Sau e bine să înveţi să îţi asumi numai riscuri sociale controlate, cum ar zice psihologii? O minimă experienţă socială ne-ar spune că astfel de riscuri controlate nu există. Şi atunci?!
Am început să scriu acest text după ce am răsfoit ieri una din cărţile mele de căpătâi, „Scrisori către un tânăr poet”, în care Rilke îl sfătuieşte pe tânărul Franz Kappus să îşi lămurească atitudinea faţă de oameni. Cum, în ultima vreme, propriile mele convingeri despre deschiderea compasului meu sufletesc faţă de oameni au fost provocate, mi s-a părut un subiect important pentru a îl explora în scris şi, mai ales, a afla gândurile voastre legate de acesta.
Câteva nuanţe: în primul rând, cred că nu serveşte să ştii că oamenii sunt diferiţi şi să consideri că a avea o atitudine generală faţă de aceştia este deci limitată şi primitivă. Ştim toţi că sunt zile în care, mai solari fiind, ne deschidem uşor şi că, oricum, dacă ne-am asuma numai riscuri controlate, ar fi raţional să stăm în expectativă un timp nedeterminat înainte să ne apropiem de cineva. Numai tensiunea unor experienţe importante de viaţă poate developa fidel caracterul unui „candidat” la apropierea noastră, ceea ce înseamnă că fie îi pândim atent viaţa până când ne lămurim, fie îl împingem în dileme. Nici o variantă nu mi se pare verosimilă pentru un om cu chemarea apropierii. Nu rămâne decât să dezvolţi o atitudine faţă de oameni care să fie proporţională cu nevoia socială a fiecăruia dintre noi sau, specie care mă interesează mai mult, cu ceea ce fiecare credem că are rost dintr-un punct de vedere – emoţional, moral, creştin etc. A doua nuanţă: mă interesează deschiderea sufletească nedisimulată, genul de privire în interior care i-ar da cuiva poza fidelă a ceea ce simţi şi crezi. Să fie această capacitate retard sau geniu în distribuţia inteligenţei emoţionale? Sunt oamenii cu o astfel de deschidere sufletească adolescenţi întârziaţi sau înţelepţi precoce?
Am tendinţa să cred că menţinerea deschiderii sufleteşti faţă de semeni, a capacităţii de apropiere faţă de un alt om este o virtute. Cum am zis, dacă iei în serios controlul riscurilor sociale pe care ţi le asumi, ori îţi pierzi spontaneitatea, aşteptând să faci observaţii cruciale asupra celuilalt, ori îl tratezi pe celălalt, din start, ca pe un experiment personal, ceea ce mi se pare arogant şi imoral. Atitudinea faţă de oameni de care vorbeşte Rilke are doi poli clari – te deschizi sau nu – şi mi se pare că gradele intermediare au o funcţie simbolică, minoră, care există doar pentru a ne salva aparenţa de „raţionalitate” în faţa cenzurii conştiente. Să nu uităm că stimulii sociali declanşează răspunsuri emoţionale intense, multe automate, iar, în furtuna limbică pe care o trezeşte cineva care „ne place”, luăm, de obicei, decizii categorice. În sumar, mi se pare că este necesar să îţi dezvolţi o atitudine faţă de oameni, care, dacă ne gândim la martiri şi oameni pe cât de încercaţi, pe atât de generoşi, are mai mult legătură cu sensibilitatea limbică şi caracterul decât cu experienţa de viaţă. Cred că această atitudine faţă de oameni este o parte din „vasta solitudine interioară” a lui Rilke sau autonomia de care vorbea Constantin Noica, când spunea: „Cine reuşeşte să se elibereze de impunerile speciei, ale statului şi societăţii devine un individ. Altfel face parte din statistica umană.”
Nu există experţi în măsurarea riscurilor pe care ni le asumăm când ne apropiem de cineva, caracterologi, există doar oameni care cred ca merită să se apropie de ceilalţi şi îşi asumă riscurile considerabile ale acestei apropieri. Din proprie experienţă, simt că de acest compas emoţional şi social depind în mare măsură creativitatea şi realizarea mea personală. Sigur, dacă îmi asum o atitudine deschisă faţă de cei din jur, trebuie să fiu pregătit să mi-o apăr la fel de categoric cum mi-am asumat-o. Dacă cineva nu este puternic şi costurile situaţiilor în care s-a expus unor oameni nesinceri îl/o covârşesc, acea persoană devine prizonier în purgatoriul dintre lumină şi umbră: un om care ar vrea să se apropie de cei din jur, dar îi e frică. Fie că e vorba de conversaţie, prietenie sau iubire, singurul lucru la care mă îndemn e: curaj!
