Candoarea şi bucuria de viaţă a copiilor sunt printre obsesiile mele poetice. Am început să adun azi senzaţii care să îmi evoce propria mea copilărie şi aş vrea să vă rog să contribuiţi şi voi cu amintirile voastre, dacă vreţi, la acest mic experiment care, sper, va avea o finalitate lirică.
Prin urmare, iată ce am strâns deocamdată din senzaţiile care mi-au bucurat copilăria:
- răceala apei pe faţă, dimineaţa, înainte să merg la grădiniţă;
- făceam cu mâna avioanelor;
- când mă trezeam din somn, după-amiaza, deschideam doar puţin ochii şi vedeam "fulgi de lumină" pe care încercam să îi prind închizând pe neaşteptate pleoapele;
- orice haină cu nasturii desfăcuţi devenea o pelerină de prinţ;
- înfigeam, ca mulţi alţi copii, beţe în pământ, convins fiind că se vor prinde până a doua zi şi, aşa, voi avea propriul copac;
- orice captură vie (de obicei, fluturi, iar, mai târziu, într-o toamnă magică, piţigoi şi raci) era o comoară;
- bucuria primei zăpezi (uau!);
Bonus: ieşind din mall azi, am văzut o fetiţă care dirija plină de patos şi cu ochii încălziţi de bucurie o fântână arteziană!
M-aş bucura să continuaţi voi lista. La final, voi încerca să recompun o lume pentru toate senzaţiile pe care le vom strânge. Sper numai să nu viziteze vreun psihanalist blogul!
...la rîndul meu le voi numi "uimiri" sau poate "nerezolvate", "X-files" care m-au marcat la acea vreme....si poate si acum:
ReplyDelete* îi vad înca pe parintii mei care puteau stateau cîte 4 ore "la coada" la cumparat banane verzi care depozitate pe un dulap la caldura, deveneau galbene dupa trei zile..
*ca nu era apreciat sa scrii cifrele "în oglinda" adica inversate - timp de cîtiva ani buni faceam eforturi incredibile sa îl scriu pe 1 si pe 2 si pe 3 etc....ca si cum le-as fi vazut în oglinda...eu as fi notat un copil care se strofoca atît de mult, cu un 20, nici macar cu un 10, dar aveam permanent de 5 si de 6 pentru ca scriam astfel si eram afisata mereu la panoul "asa nu!". Si mamei mele îi era rusine.
*mama si tata care ne povesteau mereu, în fiecare iarna ca "Mos Craciun tocmai plecase, am încercat sa îl retinem cu un pahar de palinca ca sa îl vedeti si voi, în sfîrsit, dar nu a vrut sa stea mai mult si uite ca iarasi nu l'ati prins acasa mai copii anul aceste, ce rau ne pare..."
*dezamagirea de a surprinde parintii împodobind noaptea bradul de Craciun - "ce mincinosi de prima clasa" le spuneam eu fratilor mei noaptea,..celor doi frati mai mici pe care-i am toujours...
*jucatul de'a "va duc la casa mea" - pe care-l impuneam fratilor mei - consista în mii de ocoluri si pasuri pe loc, timp de ore - pîna abandonau din oboseala...
*ideea ca prietena mea numita Delia avea - cînd aveam vreo cinci ani - o magnifica papusa pe nume Ciresica dar si o matusa numita "tusha Pusha"...care îi aducea mereu bomboane de ciocolata umplute cu crema de lamîie - si frustrarea teribila pe care o aveam ci o exprimam mamei prin întrebarea: "de ce nu am si eu o Ciresica si o tusha Pusha?"
*ceva mai trist - mama, învatatoare la scoala mea primara care a refuzat mereu sa predea la clase din care faceam parte si care îmi spunea acasa: 'la scoala nu sînt mama ta, sa nu ma numesti niciodata "mama"...Intrebarea mea era: dar cum sa-ti zic? "sa te faci ca nu ma cunosti"
................
************************
si multe altele .....mai mult sau mai putin plicticoase si neoriginale sau dimpotriva, înfioratoare. C'est la vie et je suis contente d'avoir eu une telle vie.
PS. Hei, imi spune si mie cineva cum sa copy-paste imagini în comentariile mele??? Nu reusesc! Tu cum faci Andrei-ule?
Va îmbratisez,
Monicu-le
Pentru ca astazi sint in zodie jucausa, m-asez si scriu si traite si netraite. Conteaza? Pentru ca oricum punem ochelarii momentului cind ne uitam la trecut.
ReplyDelete- in casa in care traiam, intre camerele unde locuiam si bucatarie era un ho limens, lung,plin de mobila veche, sculptata. Noaptea, daca ma duceam la bucatarie, trebuia sa alerg cit pot mai repde, ca sa nu ma prinda acea faptura/chip care venea totdeauna din spate. Nu m-a prins niciodata.
- un teren viran, in spatele blocului, unde incepusera sa contruiasca ceva. Schele si bari care treceau dintr-o parte in alta, pe deasupra unaui hau (fundatiile). Mindru ca un cauboi ca pot merge pe ele dintr-o parte in alta.
- petrecere acasa. Eu singurul copil prezent. Tirziu. Mama spune ca-i tarziu, si trebuie sa ma duc la culcat. Una din doamnele oaspete, ma ia de mina, si ma duce la patul din camera de alaturi. Era si ea obosita, si dormim impreuna, ea povestindu-mi o poveste, eu adormind intr-o clipita.
- la bunica acasa, intr-una din vacante – sub un nuc, m-am asezat jos si, sprijinit de trunchiul puternic, am luat o floare (ca cea de musetel, dar nu era musetel) si am inceput sa-i rup petalele, punind-mi, cu fiecare petala, seria de faimoase intrebari retorice “ma iubeste?, nu ma iubeste?” Nu-mi aduc aminte in ce-am iesit pina la urma.
- mai mic, prin parc, la plimbare cu parintii, am vazut un catelus. Era jigarit si plingea, scheuna. L-am mingiiat si am fost foarte ingrijorat de soarta lui. Le-am cerut alor mei sa-l luam acasa sis a-l ingrijim si sa-l facem bine. Nu i-am convins.
(tbc -->)
(continuare)
ReplyDelete- Mama a decis ca mi-ar face bine sa fac ceva sport - si asta insemna inot. Era o piscina la 10 minute de noi. Eu nici nu vroiam sa aud de asta. Pe drum m-am opus verbal tot timpul acestei decizii injuste si chiar periculoase. Cind am ajuns la piscine, mama m-a lasat de mina pentru o secunda ca sa deschida poarta curtii. Eu am scapat si am fugit – nu m-a prins decit acasa.
- Piscina. Bazinul trambulinelor, adinc cit o mare, ba si mai, cit un ocean – trambulina de 1, 3, 5 si 10 m. M-am uitat la cea de 10m si mi s-a parut prea sus, dar cea de la 5 m parea OK – m-am suit, nu m-a vazut nimemi, si am sarit, cu gusto. Am intrat in apa ca un ciocan, cu coada inainte, perfect aproape.Am fost certat apoi.
- Alt sport potrivit – baletul. Pentru ca era inalt. Prima data acolo, am fost impresionat de oglinzi. Ma gindeam la un bal cum vazusem poate prin vreo carte de arta de pe acasa – un Toulouse-Lautrec. N-am facut multi purici nici acolo, si fetele mi se pareau ca erau prea ambitioase.
- Senzatia imensei lungimi a timpului geologic – intr-o pestera (as minti daca as spune cu precizie care era! A Muierii, Scarisoara, sau mai stiu eu care?), linga o stalactite, imensa, la capatul careia era o picatura de apa. A stat asa mult timp, nemiscata, si eu nemiscat linga ea (era o pestera electrificata). Eram pe o platforma si jos, la vreun metru dedesupt, o stalagmite. La un moment dat picatura s-a ingreunat, a inceput sa tremure un pic, si parca cu un suspin de renuntare si-a dat drumul. Doar o picatura care a luat multe minute sa se formeze sis a cada – deci cit timp le-ar fi luatr acestor stalactite si stalagmite sa se formeze? Si un om traieste doar citiva ani, si o suta de ani tot putin timp este –wow! Cit timp au trebuit sa se formeze picaturile astea – n-aveam un frate sau o sora sa le spun despre toate aceste observatii – iar ai mei nu pareau prea interesati de toate aceste speculatii geologice.
Cam atit, si acum recitind imi dau seama ca nu am ajuns la gradul necesar de generalizare. Am dat exemple, pe cind poate ceea ce Andrei cerea erau experiente generale – “Madeleine”-ul ca simbol, nu ca instanta...
Dragii mei, va multumesc ca ati impartasit cu mine amintiri din copilarie. Le-am recitit de cateva ori si le las sa incubeze... :)
ReplyDeleteDraga Monica (a propos, Andrei-ule suna bine!), cred ca se pot adauga imagini numai la post-uri, nu si la comentarii. Sper sa schimbe unul din noi imaginea cu heruvimul acesta, chiar daca e asa dragut, si vous me comprenez...
Pe aici este o zi de toamna insorita, asa ca voi iesi cu rolele sa ma bucur de soare si, apoi, am sa revin sa scriu cu drag ceva pentru voi. Voi ce faceti azi? Je vous embrasse!